Îmi vine nespus de greu să vorbesc despre Ștefan Oprea într-un biet șapou de interviu. Căci sunt atâtea de spus! Aș putea scrie pagini întregi despre rigorile formidabile ale acestui intelectual ieșean, la fel cum alte pagini le-aș putea scrie despre harul său de povestitor, sau despre umorul minunat în care ironia se dizolvă în apele calme ale bunătății umane. Ar trebui să vorbesc, apoi, despre tristețile lui Ștefan Oprea, dar și despre orgoliul său stâncos, despre împietririle și despre incandescențele unui om complex, mândru, demn. Și pentru că toate astea n-ar încăpea nicicum în câteva rânduri, nu-mi rămâne decât să le provoc aluziv prin întrebările interviului de mai jos… (Călin Ciobotari, interviu realizat în anul 2012)
Călin Ciobotari: Domnule Ştefan Oprea, pentru că, de-a lungul timpului, v-aţi manifestat într-un areal cultural cât se poate de divers, vă propun să parcurgem sistematic câteva din etapele formării dumneavoastră. Pentru început, aş vrea să discutăm despre Ştefan Oprea ziaristul. Aţi debutat în „Flacăra Iaşului”, 1956. Cum se făcea presa la acea vreme? Şi, deopotrivă, cum se citea presa la acea vreme?
Ștefan Oprea: Nu numai că am debutat, ca jurnalist, în „Flacăra Iaşului”, dar am lucrat la acest ziar, ca redactor cultural, din 1956 până în 1966. Am ajuns acolo din întâmplare – nici prin gând nu-mi trecuse să fac presă. Terminasem Filologia şi de unde mi se promisese că voi rămâne asistent la catedra de limba română, m-am trezit pe stradă; a fost oprit altcineva. (În paranteză fie spus, după un an, am fost chemat la catedră, dar am refuzat, din orgoliu, cred; nu mi-a părut rău niciodată şi nu-mi pare nici acum).
Îmi place şi azi să-mi amintesc debutul în ziar. Eram angajat corector, cu 750 lei pe lună. Tipografia şi serviciul de corectură erau în clădirea elegantului restaurant actual Select. Nu mă simţeam bine. Citeam şi corectam articole cenuşii, scrise prost, de oameni fără şcoală, fără talent. (Excepţii erau puţine: un Horia Zilieru, un Papafil sau Halibei). Tânjeam după abia terminata viaţă studenţească, aşa că la 15 septembrie, când se deschidea anul universitar, m-am dus la facultate cu sentimentul că mai sunt student. Întors acasă (stăteam în gazdă pe străpungerea Ştefan cel Mare – o casă veche, cu un nuc mare în curte şi cu o masă sub nuc), am scris, fără comandă, un reportaj despre deschiderea anului universitar. L-am dat redactorului-şef. El l-a citit, s-a uitat lung la mine, apoi l-a chemat pe secretarul de redacţie: „În ziarul de mâine, la pagina întâi, în deschidere, cu cursive!” Şi iar m-a privit lung: „De mâine dimineaţă, nu te mai duci la corectură. Vii în redacţie, la secţia culturală!”. Aşa am început.
Cum se făcea presă? Cu entuziasm sporit şi cu program ferm stabilit şi aprobat la partid. Pentru noi, redactorii, era foarte greu, căci redacţia era alcătuită pe criterii social-politice: majoritatea redactorilor erau de origine muncitorească, aduşi din fabrici şi uzine. Doar câţiva aveam şcoală. La cei trei citaţi mai sus, se mai adăugau doi-trei: Val Gheorghiu, Tatiana Zgardan, Camil Grigoraş şi eu. Noi duceam greul. Ceilalţi o duceau foarte bine, cu salarii într-ales. Personal, am avut oarecare noroc lucrând la cultural: teatru, film, viaţă academică şi literar-artistică. N-aş fi sincer dacă n-aş recunoaşte că mi-a folosit; am cunoscut scriitorii şi artiştii Iaşului, academicienii şi profesorii universitari, lumea bună adică. De la o vreme, mi-a fost încredinţată pagina săptămânală de literatură şi artă. Am debutat o seamă de tineri poeţi: Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Ion Murgeanu, Ion Iancu-Lefter ş.a.
Cum se citea presa? Se citea, domnule Călin, căci „Flacăra Iaşului” era singurul ziar în Iaşi şi lumea îl citea mai ales pentru informaţie. Sigur că nu citea nimeni articolele de fond cu probleme politice. Dar se citeau articolele critice (economie, agricultură, etc.) şi cei vizaţi erau obligaţi să răspundă ce măsuri s-au luat în urma criticilor din ziar.
Dar hai să ne oprim, căci avem alte lucruri de discutat.
„Jurnalismul m-a urmărit multă vreme şi a fost nevoie de eforturi pentru a depăşi faza jurnalieră, mai ales în cronica de teatru şi de film”
Cât de mult şi-a pus amprenta perioada de „presă cotidiană” pe felul dumneavoastră de a fi şi de a scrie?
Am mai spus: acea perioadă mi-a folosit în sensul că am cunoscut multă lume, am învăţat să descopăr caracterele oamenilor, să înţeleg ce e bine şi ce e rău în viaţă, în relaţiile sociale; dar mai ales am învăţat o disciplină a muncii, o rigoare profesională şi, în ultimă instanţă, am învăţat o profesie. Când, în 1970, am fost numit secretar general de redacţie la „Cronica”, mi-am dat seama ce bine mi-a prins meseria învăţată la ziar. În felul de a scrie a trebuit să schimb multe. Jurnalismul m-a urmărit multă vreme şi a fost nevoie de eforturi pentru a depăşi faza jurnalieră, mai ales în cronica de teatru şi de film. Şi piesele de teatru pe care le-am scris în anii de ziar erau marcate de jurnalism, de aceea nici nu le-am reţinut, mai târziu, când am adunat în volume piesele şi articolele de critică teatrală şi cinematografică.
Timp de 30 de ani, între 1966 şi 1996, aţi lucrat în redacţia revistei „Cronica”, apoi, ani buni, aţi fost redactor-şef al revistei în paginile căreia purtăm dialogul de faţă. În prezent, faceţi parte din redacţia revistei „Cronica veche”. Care credeţi că sunt diferenţele dintre revistele culturale de „ieri” şi de „azi”?
La „Cronica” am lucrat, într-adevăr, 30 de ani. Am început ca şef de secţie la arte, făceam cuplu cu Val Gheorghiu – el mai ales cu artele plastice, cu muzica, eu cu teatrul şi filmul. Ne înţelegeam perfect. Am adunat în jurul nostru colaboratori din toată ţara: Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, D. I. Suchianu… Bălan, George Pascu, Mihai Cozmei, Liliana Gherman, Radu Negru, iar pentru teatru aveam cel puţin un colaborator permanent în fiecare centru cultural important: la Cluj, la Timişoara, la Braşov, la Baia-Mare etc., încât revista – cu tirajul de 12.000 exemplare, reuşea să oglindească tot ce era important în viaţa artistică a ţării. Ritmul de hebdomadar ne permitea să fim prezenţi cu promptitudine şi cu o personalitate distinctă în concertul revuistic românesc. „Cronica” circula în tot acest areal, difuzarea fiind foarte bine organizată. După patru ani, am fost numit secretar general de redacţie, apoi, din 1979, redactor-şef adjunct. A fost mult mai greu, din 1972 mai ales, când s-au înăsprit constrângerile ideologice. Am avut redactori şefi numiţi pe criterii ideologice, foarte devotaţi. Cronica a pierdut în valoare, cenzura ne sugruma pur şi simplu. Fiecare număr, înainte de a intra la tipar, trebuia să treacă prin două vize: la partid şi la cenzură. Colaboratorii cei mai buni erau scoşi din pagină. Aşa s-a întâmplat cu Al. Călinescu, cu Liviu Antonesei, cu Lucian Vasiliu şi cu mulţi alţii care nu erau „pe linie”. Polemicile erau interzise. Articolele critice generalizatoare, la fel. Şi totuşi, uneori, reuşeam să trecem prin aceste strâmtori şi să publicăm şi articole foarte curajoase, cum au fost, de pildă, cel despre starea agriculturii, serialul acad. Cristofor Simionescu despre învăţământ sau – hai să mă laud puţin – un articol al meu despre neîmplinirile cinematografiei naţionale – toate preluate, de mai multe ori, de Europa Liberă. În redacţie, lumea era împărţită în supuşi şi curajoşi. De multe ori, săreau scântei în şedinţele de machetă. Aşa au stat lucrurile până în 1989, când s-a declanşat o luptă nebună pentru posturi. Supuşii şi conformiştii de ieri au devenit revoluţionari cu scopuri pur ariviste. Ce a urmat nu mai e de comentat pentru că ar ieşi un roman.
Să revenim acum la „Dacia literară”, unde am fost chemat la 1 iunie 1996 şi am lucrat până la finalul anului 2004. O cu totul altă atmosferă – destinsă, culturală, colegială – şi un program care se revendica de la cel iniţiat de Mihail Kogălniceanu. Gândirea şi praxisul redacţiei se desfăşura în deplină libertate – nu tu cenzură, nu tu vize la vreun partid. Dominantele activităţii noastre: istoria literară, muzeistica, viaţa culturală actuală, dar şi relaţiile cu centre culturale şi reviste europene, şi colaboratori de pretutindeni. M-am simţit la „Dacia literară” ca într-un centru spiritual spre care tindeau numeroşi condeieri de valoare, celor mai mulţi făcându-le loc în paginile nu foarte numeroase, din păcate, dar dense şi valoroase. Cu directorul Lucian Vasiliu, cu Olga Rusu şi Carmelia Leonte am colaborat exemplar şi cred că am realizat împreună o revistă de ţinută. Această perioadă rămâne în viaţa mea la fel de frumoasă şi fructuoasă ca şi cea din primul deceniu la „Cronica”. Acum am reluat totul la „Cronica veche”. Iarăşi, în deplină libertate (doar cu cenzură financiară!) şi aş zice cu un entuziasm parcă mai dinamic decât cel de la începuturile „Cronicii” (din anii ’60). Celor câţiva vechi mohicani (Turtureanu, Iacoban, Lulu Burduja şi eu) ni s-au alăturat oameni mai tineri cu care – n-o să credeţi – ne înţelegem foarte bine şi reuşim să scoatem o revistă de citit, ceva mai dinamică şi mai tinerească decât s-ar putea imagina, dată fiind vechimea noastră atât profesională, cât şi biologică.
Acestea fiind spuse, cred că nu trebuie să mai formulez, în mod expres, un răspuns la întrebarea dumitale despre diferenţele dintre revistele de „ieri” şi de „azi”.
Nu vi se pare că impactul presei culturale a scăzut dramatic? Care credeţi că sunt cauzele dezinteresului quasi-general pentru publicaţiile culturale?
A scăzut dramatic, într-adevăr. Cauzele sunt multiple şi vin din varii direcţii. În primul rând, acest dezinteres este direct proporţional cu dezinteresul oficial faţă de cultură; este aspectul cel mai grav şi, deocamdată, fără remediu. Apoi, a crescut mult numărul publicaţiilor şi publicul cititor s-a dispersat funcţie de acest fenomen. Un cititor, oricât de pasionat, nu-şi poate permite să cumpere toate revistele; avem deci şi o cauză economică. Există, în acelaşi timp, o sumedenie de publicaţii uşoare (ca să folosesc un adjectiv delicat), orientate către anumite interese şi preferinţe ale publicului. Altădată vedeam – în tren, de pildă – călători citind reviste culturale. Acum văd multă lume rezolvând integrame sau citind alte comedii în reviste şi revistuţe minore, frumos ilustrate. Cum să combaţi această tendinţă de minorizare a lecturii?! Desigur, încet-încet, cu răbdare, oferind reviste culturale citibile. Asta şi vrem să facem şi asta facem prin „Cronica veche”. Dar este o chestiune de timp şi de răbdare. Stresul social dezavantajează cultura. Nu ştiu când îl vom depăşi.
Călin CIOBOTARI
